„Republica”, ultimul vas de război cu aburi, Autor: Maria Bercea, ziarul Adevarul

Sursa: Adevarul, Maria Bercea, Sâmbătă 23 ian 2010

Povestea singurei nave de luptă cu motor cu aburi care mai există pe Dunăre, şi povestea comandantului ei, Gheorghe Avădanei, se împletesc. Marinarul trăieşte în ritmul lent al vaporului „Republica”, adormit acum în portul de la Tulcea, iar finalul carierei sale ar putea fi şi sfârşitul acestui vas.

Gheorghe Avădanei are 59 de ani şi conduce de aproape şapte ani nava „Republica", pe care a transformat-o de unul singur în muzeu. A văzut-o prima dată în 1969, pe şantierul naval de la Giurgiu, când era în armată. Era un vapor cu zbaturi, lung de 54 de metri şi care cântărea 540 de tone. Prin 1883, şantierul austriac de la Linz construise trei „nave surori", „Austria", „Hansburg" şi „Csobanc", concepute special pentru a patrula pe Dunăre.

„Csobanc", care avea să devină mai târziu „Republica", a funcţionat ca centru de comandă pentru trupele austro-ungare în 1916. La finalul Primului Război Mondial, nava se afla în aval de Zimnicea şi a devenit captură de război, revenind României. Românii au folosit vaporul ca navă de comandament în marina militară. În al Doilea Război Mondial, vasul a participat la câteva operaţiuni. Apoi a fost rebotezat „Republica" şi s-a retras pe braţele Sulina şi Sfântu Gheorghe.

Secretul maşinii cu aburi

Lui Avădanei, militar în termen la vedete dragoare, nava „Republica" i s-a părut frumoasă. Fusese adus pe şantier special ca să vadă o maşină cu aburi. Nu văzuse până atunci decât motoare Diesel. A traversat sala motoarelor de pe o uşă pe alta şi s-a mirat de tijele din motor care stăteau la vedere, s-a întrebat cum se inversează sensul de marş, a căutat ambreiajul. Deşi se pricepea la tehnică, doar era mecanic, nu a înţeles cum funcţiona.

A început să înţeleagă abia mai târziu, după ce a fost lăsat la vatră. S-a angajat fochist la o întreprindere care făcea amenajări piscicole în Delta Dunării şi a învăţat că motorul cu abur are un cazan, încălzit de căldura produsă din arderea unui combustibil - de exemplu cărbune, motorină sau păcură. În cazan, apa fierbe pentru a produce aburi, iar presiunea aburului acţionează două pistoane ce învârt arborele cotit. Acesta roteşte axul ce are la capete zbaturile. În vremurile lui bune, un vapor ca „Republica "putea ajunge la 15 kilometri pe oră în aval, şi 10, în amonte.

În Deltă, la dragă, Gheorghe Avădanei a cunoscut maiştri care trăiau odată cu maşina. Unul dintre ei, Moş Tudor, ştia încă din cabină dacă presiunea în cazan este cu un kilogram mai mare sau mai mică decât trebuia. Şi era tare pretenţios. La motorul lui, toate alămurile şi bronzurile sclipeau ca oglinda. „Când pui mâna pe bielă, s-o pipăi cu plăcere, aşa cum pui mâna pe o domnişoară", spunea maistrul Tudor. La el, toate panourile şi balustradele erau lustruite, nu vopsite. Şi aşa i-a învăţat şi pe mecanicii tineri din jurul lui.

Îndrăgostit de „muzica" pistoanelor

Valva de sus deschide presiunea aburului, iar roata de jos inversează sensul de marş al vaporului

Gheorghe a muncit bine la dragă. La 23 de ani a devenit şef-mecanic. Era mic şi slab, i se spunea „sfert de ţol". Dar se descurca. A făcut şi şcoala de ofiţeri şi, la 26 de ani, a devenit ofiţer mecanic. La 28, şi-a dat seama că vrea să înveţe şi altceva şi a părăsit Delta. Timp de opt ani şi şapte luni, Gheorghe Avădanei a lucrat ca mecanic pe şantierul naval de la Tulcea, timp în care a făcut şcoala de maiştri şi şi-a terminat liceul. Era harnic. Dar regimul de muncă pe şantier i-a venit de hac şi, în 1986, a făcut o pneumonie gravă care l-a obligat să plece departe de apă.

Un secretar de partid i-a zis să plece la Constanţa şi să facă şcoala de partid, cât i se reface plămânul. După zece luni de marxism-leninism a fost trimis la Chilia, în „baltă", ca secretar adjunct la primărie şi director de cămin cultural. În 2 ani, 2 luni şi 22 de zile a făcut învăţământ politic, le-a povestit copiilor de şcoală despre Ecaterina Teodoroiu, a organizat spectacole de teatru şi a pus pe picioare un ansamblu artistic care a luat locul trei la Cântarea României, în '89.

După Revoluţie, Avădanei a redevenit marinar. S-a angajat la Uzina de alumină de la Tulcea ca mecanic pe şalupă. A făcut cursuri de conducător de şalupă fluvială, a dat examen şi a devenit căpitan. Când nu conducea ambarcaţiunea, lucra şi ca tehnician la serviciul aprovizionare. Patronul avea încredere în el pentru că era corect. Dar nu-i prea plăcea munca la uzină, era prea multă birocraţie. În fond, era marinar şi putea face mai mult decât să iasă pe apă în weekend, când aveau nevoie directorii să se plimbe prin Deltă.

Aşa că, în 2003, când s-a întâlnit cu primarul de atunci al oraşului Tulcea, Constantin Mocanu, nu a ezitat o clipă să accepte propunerea care i se făcea. Era o zi de primăvară, prin aprilie, şi Mocanu trimisese o maşină să-l ia de acasă şi să-l ducă la Brăila. Se cunoşteau de pe vremea când Mocanu era director la Şantierul Naval Tulcea, iar Avădanei, mecanic. Cu câteva zile mai devreme, fostul lui şef îl căutase pe Nea Gică la Uzina de alumină.

Îl scosese pe hol şi îi spusese: „Măi Avădanei, vreau să aduc un vapor cu aburi. Eu ştiu că te pricepi foarte bine la asta, te cunosc că eşti un băiat serios. Spune-mi ce salariu crezi că trebuie să-ţi dau ca să te ocupi de navă." Gheorghe a cerut să vadă întâi vaporul pe care Primăria Tulcea urma să-l preia de la Marina Militară. Aşa că, două zile mai târziu, a intrat în unitatea militară de la Brăila unde se afla „Republica", a coborât în sala maşinii, s-a rotit de câteva ori în jurul cazanelor, pistoanelor masive, injectoarelor şi pompelor şi s-a gândit mulţumit: „Asta-i muzica ce-mi place!"

 În compartimentul motoare, comandantul prezintă maşina cârmei

Marinar la 19 ani

În fond, Gheorghe Avădanei visase dintotdeauna să fie marinar. Când era mic avea în sat, la Valea Rucarilor, un vecin care făcuse armata la marină chiar în timpul războiului. Copil fiind, îi plăcea să-i asculte poveştile de pe vapor. Când Gheorghe a terminat opt clase, tatăl său l-a trimis să dea examen la şcoala profesională de petrol-chimie de la Tulcea. La întoarcere, l-a întrebat ce a făcut. „Păi n-am reuşit", a răspuns Gheorghe. „Da' a lu' Caraignat ce-a făcut?" „A reuşit." „Da' a lu' Ţurlig? Da' a lu' Mangu?" „Au reuşit şi ei." „Da' şi tu ce ai făcut, că parcă te credeam mai deştept?" „Păi tăticule eu vreau să mă fac marinar." Dar Gheorghe avea doar 14 ani şi ar fi trebuit să mai stea pe acasă încă patru ani.

„Crezi că am să te ţin eu acasă până te faci de 18 ani?", l-a întrebat ameninţător tatăl. Aşa că dimineaţa următoare l-a trezit la ora cinci şi l-a trimis la muncă. Un an a cărat pepeni furajeri sau bălegar cu o căruţă trasă de doi boi mari, Bălan şi Bujor. Câteodată se mai ducea şi acasă cu boii. Aşa s-a făcut că într-o zi un bărbat din sat, Moş Toma Bereza, l-a oprit şi l-a întrebat „Ce-i cu tine, mă Gheorghiţă?" „Păi... cu boii." „Băă, bou mâi, bou rămâi!", i-a spus Moş Toma, şi tot asta i-a strigat de fiecare dată când l-a mai văzut în căruţă.

Vara viitoare, Gheorghe a dat examen la Şcoala profesională de mecanici agricoli, adică „la tractoare". După ce a terminat, în '69 a lucrat vara mecanic la o staţie de pompare. Acolo a reparat într-o zi bicicleta unui căpitan din armată care l-a întrebat de ce nu făcuse serviciul militar. Tânărul i-a spus că voia să fie musai marinar. Înarmat cu un bilet de la căpitan, Gheorghe s-a dus ziua următoare la Tulcea şi peste două săptămâni era înştiinţat prin poştă că va primi ordin de încorporare „pentru arma solicitată". În octombrie 1969, la 19 ani, devenea, în fine, marinar.

Adevăraţii marinari trăiesc odată cu nava lor

În primăvara lui 2003, Gheorghe Avădanei a preluat de la Brăila nava „Republica". După finalul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1946, vaporul fusese luat de ruşi, alături de alte nave româneşti de luptă, ca „trofeu de la un aliat". Flota a fost restituită dar, în anii '60, a fost tăiată la fier vechi din ordinul lui Hruşciov. „Republica" a scăpat pentru că avea prea puţin armament: doar două mitraliere şi un tun de 37 de milimetri.

Când Avădanei a luat „Republica" din şantierul de la Brăila, din armamentul fostei nave de război nu mai rămăsese decât tunul, prins în două şuruburi. Iar din cele două mitraliere nu se mai vedeau decât postamentele. Adusă în şantierul naval de la Tulcea, nava a fost reparată. S-a înlocuit tabla de la pupa, s-a curăţat rugina din partea vaporului scufundată în apă, numită opera vie, şi s-a vopsit. Au urmat probele cu presiune la rece şi la cald, s-au peticit ţevile găurite şi a venit momentul primului voiaj.

Când a preluat „Republica", comandantul se gândea că va naviga cu ea pe Dunăre. Dar avea să afle peste câteva luni că nava era prea veche pentru aşa ceva. La 9 august 2003, la Sărbătoarea Dunării Europene, „Republica" a făcut penultimul său voiaj având pe punte 100 de invitaţi din toate oraşele de pe fluviu. Nava a plecat de la Tulcea, a urcat Dunărea, a coborât pe braţul Chilia şi a întors în dreptul oraşului Izmail din Ucraina. Aici, comandantul şi-a dat seama că maşina merge foarte încet. Unul dintre cazane rămăsese fără apă, dar problema s-a remediat. Înainte de încheierea călătoriei, s-a produs un al doilea incident. Nava urcase din nou până la Dunărea mare şi trebuia să cârmească în jos spre Tulcea.

„S-a blocat maşina cârmei", a strigat deodată cel care se afla la timonă. Utilajul care transmite mişcarea timonei printr-un ax unui cilindru diferenţial şi duce la schimbarea direcţiei de mers se blocase de la prea mult abur saturat cu apă. „Băăă, rupi malul", striga unul dintre mecanici. Echipajul a reuşit să schimbe la timp sensul de deplasare şi a evitat dezastrul. Când a acostat la Tulcea, Avădanei şi-a făcut cruce.

Concediu la şantierul naval

Ultimul marş al navei „Republica" a fost de Ziua Marinei, la 15 august 2003, când ambarcaţiunea a făcut parte din formaţia de nave care a defilat prin faţa falezei. Apoi cazanul ruginit s-a golit, maşinile au amuţit şi vaporul a rămas la ţărmul Dunării, în Tulcea, unde se află şi astăzi, depărtat de mal cu două prăjini de metal negru.

La aproape şapte ani de când a devenit comandant, Avădanei trăieşte şi el odată cu maşina, aşa cum făceau maiştrii pe care i-a cunoscut când lucra în Deltă. Doar că maşina lui zace letargic în port şi respiră în ritmul vizitatorilor care urcă la bord pe schela de metal şi lemn sprijinită de betonul portului: mai repede şi cu pas mai uşor vara, când tulcenii şi turiştii vin la restaurantul deschis pe punte, mai lent şi zgribulit iarna, când zile întregi punţile sunt călcate doar de comandant şi de ceilalţi doi marinari.

De câţiva ani, Gheorghe Avădanei locuieşte pe navă. Nu pentru că trebuie, ci pentru că aşa vrea. Ca să fie mai liniştit. Soţia lui stă la Bucureşti, unde are grijă de cele două nepoţele pe care i le-a dat fata sa. Cu gândul la maistrul Tudor pe care l-a cunoscut în tinereţe, care insista ca fiecare ţeavă din maşina cu abur să lucească, Avădanei a şlefuit zeci de piese, a polizat 6.000 de şuruburi şi a petrecut trei ierni chircit pe sub cazane, curăţând cu flexul vopseaua şi rugina de pe santină, spaţiul din fundul navei unde se strânge condensul sau apa infiltrată. În câţiva ani nici nu a plecat în concediu.

În iarna lui 2007, când „Republica" fusese remorcată în şantierul naval ca să fie ferită de sloiuri, el şi-a cheltuit banii de concediu - 16 milioane de lei vechi - pe plase de prins peşte, perii de sârmă, măşti pentru praf şi vopsea. A demontat paturi, canapele şi dulapuri şi a curăţat tabla santinei cu flexul. A prins peşte, a făcut ciorbă şi saramură şi s-a înţeles cu muncitorii din şantier, care l-au ajutat. Un inginer a măsurat grosimea tablei de pe tot fundul navei. În unele locuri are doar doi milimetri. Aşa că Avădanei n-are curaj să iasă cu vaporul pe Dunăre. Se gândeşte că dacă se loveşte de un ciot se duce la fund.

Vinciul de ancoră al navei „Republica este acţionat de un servomecanism cu aburi

Cabina lui Hruşciov

Comandantul „Republicii" doarme în cabina nr. 2 din bordul babord, acolo unde a stat în 1963 şi Nikita Hruşciov. Istoria nescrisă a navei a înregistrat vizita primului secretar al Partidului Comunist din URSS ca un eveniment major. Pe navă, Gheorghe Gheorghiu-Dej ar fi încercat să-l convingă pe Hruşciov ca odată plătită datoria de război, România să nu mai fie obligată să dea petrol, grâu şi porumb sovieticilor. Rusul n-a fost de acord.

În cabina în care a dormit Hruşciov, un pled portocaliu, întins fără pretenţii, acoperă canapeaua-pat. Comandantul Gheorghe Avădanei se culcă în fiecare seară pe la 10, se trezeşte pe la 1 sau 2 noaptea, mai controlează legăturile. Nu are televizor, pentru că nu trebuie să audă decât vaporul.

Când apare vreun vizitator mai important, îl primeşte îmbrăcat într-una dintre cele trei haine pe care şi le-a făcut după uniformele din 1877. E ianuarie şi comandantul s-a echipat într-un mantou de stofă groasă lung până la genunchi, cu patru rânduri duble de nasturi gravaţi, la care a adăugat epoleţi cu ciucuri aurii. E încheiată până la gât şi gulerul scurt din dreapta i-a rămas prins între straturile de material. Sub mantou se ghiceşte o cămaşă albastră. Pe cap şi-a pus o caschetă albă cu cozoroc negru şi o stemă aurie cu o ancoră şi frunze de laur. Salută ceremonios de pe punte, cu mâna la chipiu, şi invită vizitatorii să urce.

Îi duce mai întâi în compartimentul căldări, unde se găsesc două cazane făcute în anii '70 la uzina Vulcan din Bucureşti în care se încălzea altădată apa luată direct din Dunăre. La compartimentul maşinii, Avădanei învârteşte o roată verde care deschidea presiunea de aburi, apoi trage sprinten de o roată mai mare care inversează sensul de marş al vaporului. O săgeată de alamă se mută pe un cadran de la „Înainte" spre „Înapoi". Comandantul se mişcă uşor prin spaţiile strâmte, făcute parcă pentru el - are doar un metru şi 62 de centimetri în înălţime - şi continuă explicaţiile cu voce gâfâită: condensatorul, cilindrii de înaltă şi joasă presiune, motoarele diesel care generează curent când vaporul e în marş, pompa de vid, sistemele de ungere din cupru şlefuit, vechi de 100 de ani, încă funcţionale.

„Are tot ce-i trebuie. Eu încă aş fi în stare s-o pun în funcţiune", spune comandantul despre navă, şi zâmbetul îi dezvăluie dinţii înclinaţi în mai multe direcţii. Dar nu o face. Nu are curaj. Cazanele sunt foarte ruginite, tabla s-a subţiat şi e nevoie de un echipaj mai mare. A riscat o dată, în 2003, dar să persişti în risc e „o curată nebunie". „Eu mă mulţumesc că măcar există aşa, că o pot prezenta", explică comandantul, care spune povestea navei oricui vrea să o asculte. „Este lume curioasă, care apreciază şi dă valoare realizărilor de-acum 100 şi ceva de ani."

Întâlnire de taină cu Tito

Gheorghe Avădanei conduce „Republica” de aproape şapte ani

Nea Gică poate să vorbească o zi întreagă despre navă, despre istoria ei, depre motorul cu abur, despre personalităţile care au marcat istoria marinei româneşti, ale căror portrete le-a agăţat de peretele unei cabine mai mari, unde e amenajat în fel de salon de oaspeţi. Printre istoriile preferate sunt cele despre misiunile secrete îndeplinite pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

După ce a fost restituită de ruşi, „Republica" a servit ca navă de comandament şi de la bordul ei erau conduse operaţiunile militare pe Dunăre. În 1956, nava, ancorată la kilometrul 595 în mijlocul Dunării, a servit însă şi drept loc de întâlnire tainică pentru Dej şi liderul iugoslav Tito. Era momentul când sârbii au întors spatele sovieticilor şi s-au îndreptat către Occident. Nimeni nu a auzit ce au discutat cei doi conducători. „Poate că Tito l-a sfătuit şi pe Dej să facă la fel ca el", povesteşte Avădanei cu voce şoptită. „Dar Dej nu putea, pentru că în '56 noi aveam trupe de ocupaţie.

S-au despărţit şi, a doua zi, toate ziarele noastre îl ponegreau pe Tito ca fiind un bandit al sistemului sovietic." De la Dej, vocea domoală a comandantului alunecă uşor către Horaţiu Nelson, cel mai mare amiral al lumii care, deşi era ciung, chior şi suferea de rău de mare, a învins Franţa la Trafalgar. Vorbeşte ca un profesor care a spus aceeaşi lecţie zeci de ani. Pe măsură ce trece timpul, îţi dai seama că marinarul din el trăieşte prin poveştile despre Dej, Jean Bart, armata făcută la marină sau lupta pentru supremaţie dintre francezi şi englezi. Gheorghe Avădanei încearcă să menţină în viaţă de unul singur ultima navă de război cu motor cu aburi care a mai supravieţuit în această parte a Europei.

„Surorile" „Republicii", celelalte două nave cu abur produse în Austria, au dispărut de mult. „Hansburg" ar fi fost abandonată, se pare, pe un râu din fosta Iugoslavie, iar „Anghel Saligny", fosta „Austria", a navigat timp de 50 de ani pe Dunăre ca navă de pasageri. După construcţia unei noi generaţii de pasagere, ea a fost transformată însă în cofetărie la faleza din Galaţi şi un incendiu a mistuit-o prin '85-'86. A sfârşit tăiată la fier vechi.

Tezaurul din Tulcea

Atunci când îl asculţi pe comandant, ţi se pare că reuşeşte să ţină în viaţă vaporul „Republica". După multe strădanii, a făcut ca nava să fie inclusă în Patrimoniul Cultural Naţional, la categoria Tezaur, şi vrea să o transforme în muzeu. Îl macină faptul că nimeni altcineva nu se agită pentru ea. Dar el continuă.

Poate că supravieţuirea vaporului are o miză cu atât mai mare cu cât odată cu istoria lui se va încheia şi istoria de marinar a comandantului. Gheorghe Avădanei are 59 de ani şi în 2010 ar putea să iasă la pensie. Îşi face deja dosarul. Dacă patronul care administrează restaurantul şi clubul de noapte care funcţionează vara pe navă hotărăşte să o mute în Deltă, comandantul nu se va mai duce cu ea. Iar poveştile vaporului „Republica" vor dispărea într-un apartament de bloc. Asta până când marinarul va termina de scris cartea la care lucrează conştiincios, seară de seară.

Date tehnice ale navei „Republica"

- Lungime: 54 m- Lăţime: 14 m- Înălţime cu catarg: 17 m- Imersie: 1,40 m- Greutate: 540 t- Viteză: 15 km/h în aval; 10 km/h în amonte- Propulsie: maşină cu aburi care dezvoltă 550 CP